K's world

Stoluri de ciori.

Am iesit pe balcon sa-mi odihnesc ochii si am vazut ce clar se vedea jumatatea de luna in seara asta. Superb. Dar nu asta m-a provocat sa scriu cele ce urmeaza, ci stolurile de ciori ce treceau pe deasupra, unele croncanind, cele de pe urma nu. Imi puteam da seama pana si care sunt familii si care sunt puii de anul asta. A fost chiar fain sa vad cum, din cand in cand, un grup se desprindea de stol, facea un ocol, apoi se intorcea la pozitia initiala tinand in ciocuri insecte proaspat prinse, chiar si pe racoarea ce s-a lasat.

Privinidu-le, am ajuns sa ma intreb ce le provoaca sa mearga in directia pe care au ales-o. Teoretic ele nu au ratiune, harti sau GPS, ci doar instinctul si memoria anilor trecuti. Asa stiu in ce directie sa mearga, cand sa plece si unde sa se opreasca.

Sunt o fire cerebrala. Mult prea mult timp tind sa ma las condus de cunostinte, de experientele trecute si sa ma tem de presupuneri. Urasc etichetarea, insa am realizat ca o folosesc si eu deseori, desi nu in sensul acela prin care insulti un om acuzandu-l de lucruri facute de altii. Ma feresc sa spun ce doresc, sa imi las instinctul sa ma domine si sa admit: “Vreau asta!”.

Poate a fost noroc, poate coincidenta ce urmeaza sa incerc a povesti, dar ma bucur sincer ca s-a intamplat, deoarece am aflat exact ce imi poate da dependenta, ce ma poate face sa fiu in acelasi timp cerebral, pasional, pasionat, serios si copil mic. Culmea e ca fara stres sau necesitatea alcoolului pentru a facilita iesirea la suprafata a nevoilor primare pe care orice animal le are.

Am vorbit cateva ore. Am asteptat cateva zeci de minute, timp in care mi-am facut 1001 griji, apoi, ca si cum cineva ar fi aprins lumina, am realizat ca lucrurile se pot intampla pur si simplu. E de ajuns sa se gaseasca un om care sa stie cum sa te scoata din cochilie, sa iti puna pe masa cartile si sa te lase sa te joci cu ele dupa bunul plac, fara oprelisti, deoarece si tu, fara sa realizezi, faci acelasi lucru. Incepe cu o vorba placuta, o provocare, un sarut, niste haine atat de neimportante incat le lasi sa cada pe podea. Apoi poti face orice – sa simti textura pielii sub degete sau sa dai drumul animalului din tine sa preia comenzile.

Tot nu am idee ce este – pasiune, extaz, perversitate (dupa unii), o graba placuta, unghii ce se infig precum ghearele, atingerea pielii pe piele, descoperirea faptului ca poti fi oricum cu o persoana. Nu mai e nevoie sa te ascunzi, sa fii “un curv social”, sa iti limitezi exteriorizarile deoarece nici macar nu ajungi la punctele acelea negative ce fac o persoana sa se indeparteze rapid de tine. Apoi experimentezi, vezi ca poti sa faci toate lucrurile pe care ti le-ai dorit pe ascuns, deoarece le poti scoate la suprafata. Prima data poate nu iese bine, dar, daca ai un pic de rabdare, mai incerci. Nu te temi, ci doar simti, te extenuezi cu acea persoana, apoi stati imbratisati, insa fara acea sugestie de “gata, suntem impreuna!”.

Zilele urmatoare m-am trezit obosit, dar zambind. Nu tin minte cand am mai avut starea asta ce aduna in ea partile bune ale unui pahar de vine, unui fum de narghilea, a unei clatite cu dulceata de gutui si a placerii fizice. Mai vreau! Te plac pentru cum ma faci sa ma simt, chiar si cand vrei doar sa fiu acolo. E stupid? Sunt egoist. Vreau sa te cunosc! Nu regret nimic.

Ba da, uneori regret un lucru. Faptul ca am momente cand ma afund in trecut. Atunci intra in functiune, tot din instinct, mecanismul de aparare. Devin un copil infometat, dornic sa obtina dintr-o data tot ce isi doreste, deoarece experienta ii spune ca a doua zi nimic nu va mai fi la fel. Problema: exact acea stare face ca temerea sa se adevereasca. Si totusi copilul acela nu are nevoie decat de o imbratisare, un sarut si, daca nu un cuvant  spus pe tonul potrivit, macar acea sugestie evidenta de: “gata, revino-ti, sunt aici!”

Sunt cauzalist, dar urasc cauzalitatea – “Le temps detruit tout” (Irreversible). Mi-e teama de necunoscut, dar il doresc cu nesat. Stiu sa vad si sa manipulez momentele de inflexiune atunci cand nu sunt implicat emotional, dar cand incep sa simt si cu inconstientul, sa doresc, sa plac, nu mai pot calcula nimic. In The Hitchhicker’s Guide Through the Galaxy, Slutty Bobfaster spunea un adevar pe care-l intalnesc in aproape fiecare zi: “Oricand as prefera sa fiu fericit decat sa am dreptate.”

Si totusi au fost zile in care cineva mi-a demonstrat ca nu trebuie sa le desparti pe cele doua. Vorbesti, te simti bine (fizic si psihic). Prea putine, cu prea mult timp pauza intre ele.

Iar apoi a trecut prin minte copilul cu teama de trecut, racind lucrurile. Nu doar asta, ci si curiozitatea. Tipii curiosi vor sa stie totul, pentru ca apoi sa aibe munitie pe care sa o arunce in capul partenerei, cand vor sa o faca sa se simta rau intr-o cearta. Eu sunt doar curios. Deseori imi doresc sa fiu normal, sa fac ce e normal. Dar sunt doar curios, deoarece am o nevoie bolnava de a sti, nu doar de a vedea, atinge, interactiona fizic sau psihic.

Si totusi… fuga, teama, regerete. Nu! Regrete nu. Dar vreau, chiar daca nu mai e aceeasi ordine a prioritatilor ca atunci cand lucrurile erau noi. Nimic nu stagneaza, ci se transoforma. Te adaptezi, incerci mai departe, sau pleci. Iar cand pleci, tinzi sa te intrebi: “Oare…?”

Da, de tine vorbesc! Stiu ca e greu si imi pare rau. Nu am cum sa inteleg, dar mi-ar placea sa…